Treceam zilele acestea prin niște bucăți de pe internet care descriau vise ciudate pe care noi le încadrăm foarte ușor la categoria “fucked-up”. Genul ăla de chestii în care ești printr-o pădure formată din copaci care au în loc de frunze șosete iar tu ești în picioarele goale. Atunci când povestești genul ăstă de lucruri prietenilor, le dai imaginea văzută de tine, dar ei mereu vor lua visul tău și-l vor traduce în viziunea lor. E o singură explicație aici, în vis ți se întâmplă lucruri incredibile. În muzica celor de la Alt-J se povestesc genul ăsta de lucruri. Nu prea înțelegi tu care e treaba, dar efectul e același, poate mai real, ca viața, ceea ce în viziunea mea e ca și când mi-aș trăi un vis fucked up cu urechile, inima și apoi ochii întredeschiși.
Nu zic că ar fi bine să fii mai amețit sau altele atunci când asculți Alt-J, nici nu știu dacă ar ajuta atât de mult, de unde și scrisul meu de mai sus care e dovada acestui lucru. Muzica lor e ea însăși un mijloc de relaxare și simți cum ți se aruncă prin membre ca atunci când te-ar mângâia cineva din interior, nu din afară. Începe cu nodul din gât apoi cu furnicăturile de pe șira spinării, îți vine să te rezemi de aer și să te lași purtat așa dintr-o parte în alta, ca și când ai fi prieten cu vântul și vântul îți dă încredere. Ți-e lene, ți-e bine. Mai că ai și bea ceva și aici nu vorbesc despre hidratare.
Muzica Alt-J a fost mereu o combinație de tandru, fun și ceva puternic care să te izbească în plex, printre coaste. Albumul “Relaxer” nu se îndepărtează deloc de la regulă. Vocea lui John Newman, răgușită și sprintenă, e combinația perfectă între un suspin și o strigătură ce accentuează frumosul muzicii acestei trupe. Restul potopului format din instrumentale e capacul perfect pe care-l pui peste supa asta caldă denumită “Relaxer”.
3WW e prima piesă care a apărut pe marele internet și am îngânat-o zile întregi, cred că o fac și acum în timp ce scriu aici. E starea de REM atunci când dormi, plimbându-te printre cămăruțe și debarale ale inconștientului, iar prin cap îți răsună un melanj de coarde și bas, îți umflă creierul în inspirație și expiră iubire… iubire “in your own language”. Singura explicație fun pe care pot să o dau pentru ce am scris mai devreme e că de câteva ori m-am trezit din somn mângâindu-mi fruntea cu vârfurile degetelor. Exact starea asta mi-o dă 3WW. Mai cred și că e piesa de căpătâi a poeților atunci când sunt îndrăgostiți până peste cap de muzele lor. Mă includ cu trup și suflet în această categorie.
Pentru cei cărora le e dor de piesa “Left Hand Free” de pe albumul This is All Yours din 2014 s-a inventat “In Cold Blood”. Ascultam un interviu cu John și Gus în care povesteau ei despre ce e vorba în cântec. E despre un tip care se aruncă într-o piscină la un party și din apă vede cum un alt petrecăreț este înjunghiat pe la spate. Cu această imagine în cap am făcut schimbarea de la tandru la agresiv. Ca-n viață. Videoclipul e și mai ciudat, e bine să vă uitați la el dacă v-ați dorit ca animal de companie un șoarece curios.
Urmează “House Of The Rising Sun”. Da, acea piesă pe care o mai cântă Animals din 1964, singura deosebire e că aici nu avem un cover (sunt atâtea și atâtea pe Internet), ci o versiune proprie, o adaptare care sună ca și când ți-ar suspina un shaman din New Orleans în ureche. E o baladă care te lasă cu membrele relaxate, speriat puțin de ce ar putea să ți se întâmple, ca într-un film de groază cu build-up în liniște.
“Hit Me Like That Snare” e mâna care apare după ușă, brusc, și te apucă de umăr. Nu știu ce-ți provoacă ție, dar eu am început să mă las pradă mâinii ăsteia, am continuat cu fiecare ritm, e o bâțâială completă. Atunci când obosești, “Deadcrush” îți pică negreșit cu tronc, ca și când ai fi într-un club gol cu multe oglinzi.
Urmează piesa care cu ritmurile sacadate de coardă m-a sedus perfect. Am în minte o singură imagine, o să vă introduc și pe voi aici, sper. Să zicem că mâinile mele ar fi niște bucăți de râu învolburat, cu apă rece sau caldă, e alegerea fiecăruia. Valurile merg în melanj perfect cu ritmurile piesei “Adeline”. Prezența feminină își face apariția în colțul privirii mele și se lipește de apele mele, trup unduit și gol, mâinile ei trecând dinspre cot spre umăr, luându-mi învolburarea în brațe, iar eu, voyeur și mai învolburat, stau și privesc de pe margini și scriu cu siguranța și timiditatea unui elev de liceu într-o școală de fete.
Ai învățat lunile anului la școală, mecanic, cu denumiri și rareori cu înflorituri din aceleași veșnice cărți care-ți povesteau despre anotimpuri. Dar ai fost oare atras de lunile anului așa cum te face “Last Year” să te simți? Poate niciodată. E o piesă de 6 minute, iar de la începutul minutului 3 se întâmplă ceva incredibil. Știți zânele desenate de Mucha? Ei bine, e ca și când ele s-ar întrupa în vocea feminină din această piesă. Abia aștepți să te arunci în poveste cu fiecare părticică din tine. Și vai, cum se aude oboiul ăla… oh, boy! Vine la momentul oportun.
“Pleader” e ceara aceea moale și topită pe care Alt-J își pune sigiliul, e definitiv și irevocabil că “Relaxer” ne-a dus în lumea și-n lumina care trebuie, așa cum trebuia să fie orice ne-a învățat Alt-J până acum despre muzică și sensurile ei. E un album pe care să-l asculți atât tolănit sub plapumă cât și învelit cu părul celui drag, te lasă să te afunzi în cel mai indefinit și indescifrabil vis, ca apoi să te trezești cu poftă de “din nou”. Știți cum după una dintre cele mai frumoase partide de sex ești dependent să mângâi liniile de trup ale celui iubit și brusc îți apare poftă de mai mult? E, cam așa e pentru mine “Relaxer”.
Anul ăsta, Alt-J vin la Electric Castle. Sper să ne vedem acolo și să le iubim muzica “in our own language”.
Audiție plăcută.
