Am scris la un moment dat o povestioară de care se pare că nu eram așa de mândru, altfel o păstram. Pentru că una dintre calitățile cu care am fost înzestrat de natură este să fiu și fraier, am pierdut-o. E bine totuși că abia acum îmi dau seama cât de folositoare era, așa că am zis să-mi amintesc câteva dintre ideile de acolo, că se leagă de ceea ce se întâmplă în toată perioada asta.
Scriam eu atunci că era vorba despre un om, să îi spunem Ovidiu, care trăia într-un oraș destul de mare, într-un bloc foarte înalt, cam cât vrejul de fasole al lui Jack de înalt. Adică foarte înalt, peste nori și mai-mai că bătea în bolta cerească, să o zgârie. Așa e în povești. Stătea omul nostru acolo într-un apartament destul de spațios, cu multe lucruri de preț prin el. Lucruri pe care el le-a strâns, le-o fi și moștenit, cine știe… Cert e că ținea foarte mult la lucrurile astea, aproape mai mult decât la el însuși.
Ovidiu s-a împrietenit la un moment dat cu un alt om, să-i zicem Mircea. Se înțelegeau destul de bine. Se mai întâlneau ei la o bere, prin vreun parc, se mai vizitau. Discutau multe și mărunte, iar Mircea și-a dat seama cu timpul cât de mult ține Ovidiu la obiectele de prin casă, cele prețioase. Îl mai lua așa deoparte și-i mai spunea: “Măi, omule, măi! Ție nu ți-o fi frică? Dacă vin hoții la tine în casă, atunci când tu ești plecat?”
Ovidiu, încrezător, îi răspundea: “Ei, dar cine să urce până la mine la apartament? Că e chiar în vârful blocului cu sute de etaje. Și ușa e groasă și trainică, de aia și locuiesc acolo, totul e în siguranță. Până acolo să se chinuie? Și după aia să și care lucrurile mele de prin casă până jos? Nici nu e lift!”
Mircea îl asculta și după un timp nu i-a mai zis nimic.
Întâmplarea a făcut ca într-o zi, niște hoți să fie foarte încăpățânați și chiar să urce pâna la ultimul etaj, să spargă ușa cea groasă și trainică, să fure foarte multe din casa omului și să și care ce au furat până jos, la parter, unde îi aștepta o dubă condusă chiar de Mircea și au plecat unde mai aveau ei treabă. The End.
Scrisesem mai detaliat povestea asta, așa cum îmi place mie să scriu mult. Din păcate nu mai e originalul, că nu am avut grijă.
Trăim vremuri grele? S-a mai spus. Există oameni pentru care cel mai la îndemână lucru este să nu poarte grija altora? S-a mai făcut. Nu s-a inventat egoismul abia acum, e dinaintea roții la căruță. “Nu poate să mi se întâmple mie” e deja o tradiție, iar atunci când e vizibil lângă tine pericolul cel mare, mulți stau și vorbesc cu oaia de pe deal în loc să ia o inițiativă. Sunt mai plauzibile lucrurile inventate pe care nu le cunoaștem decât lucrurile sigure, care te izbesc în plămâni. E sport național să nu-ți pese dacă nu ți se întâmplă. E sport național să și spui “ți-am zis eu” și să ți se răspundă că e vina ta, că nu ai fost de ajuns de convingător.
Frica ar trebui să fie un sfetnic bun zilele astea, nu un sentiment care planează peste lume care naște monștri, dar și proști. E bine să ai un stingător de flăcări când vrei să nu te arzi, nu să ai cu ce să spargi alarma de incendiu pentru că te deranjează cum urlă.
Mă gândesc la cuvântul ăsta din titlu “asimptomania” ca la o emblemă purtată în piept de oameni ce nu se sinchisesc, voit, de lumea din jur. Nici măcar pentru o afurisită de pânză de pus pe gură, pe care o pot face chiar ei în casă în loc s-o cumpere, să fie mai siguri că nu sunt cipați, forțați etc. Nici măcar pentru un afurisit din familie care le spune că asta o să-l ajute și pe el, nu doar pe ei.
În același timp, asociez cuvântul ăsta cu o zicală care demonstrează egoismul contagios al unui popor care s-a zbătut o întreagă istorie să dea impresia unui altruism fals: “Noi să fim sănătoși”. Nu voi. Nu ei, nu alții. E mai convenabil așa.
