Mie mi se pare că pielea mea și cu pielea ta vorbesc una cu alta chiar și atunci când noi tăcem. Așa, molcom, nevorbit, nesunet și aproape neprivit, dacă nu ne mai deschidem din când în când ochii să ne visăm. Putem să dormim de azi până ieri și să ne liniștim în respirații de somn sau agitat, pielea mea și pielea ta nu tac. Dincolo de pragul fericirii ți se dilată ochii și ești zâmbet pe viață de zahăr? Sau tristețile se adună șirag cum stau perlele pe sfoară? Pielea noastră mereu e fericită și nu tace, se atrage și se-atinge și-și vorbește în necuvintele ei, inventate peste zi sau peste noapte. Pe limba ei, pielea noastră poate să iubească sau să urască cu drag aceleași cuvinte, expresii și discuții între oameni și neoameni. Fără de pielea mea eu aș fi cam neom, pentru că dacă ar fi mai frig sau mai tăcere decât acum, mi-aș da pielea de pe mine să te acopăr pe tine cu mâinile mele. Pielea noastră, în momente oportune sau inoportune, cum e mersul la magazinul din colț sau la cinematograf, se iubește.
Uite, mă așez aici astfel încât, așezați unul lângă altul cu fundul pe nori și cu picioarele atârnate-n câte-n lună și-n stele, la rotații diferite de Pământ se picură lumini printre genele mele, se face curent printre ele, iar din curentul acestei rotații minunate către tine, pielea mea se bucură de curiozitate. Vibrează prin aceleași nebuloase cu tine, se face una cu privirea noastră în momentele cele mai sacadate până devine tăcere. Iar în tăcere, pielea mea și cu pielea ta încep din nou să-și vorbească.
