Odată, ca niciodată, se poate să fi fost chiar prima zi, stăteau la soare două șosete. Agățate de o sârmă, se uitau una la cealaltă foarte atent, dar nu scoteau nici măcar o vorbă, pentru că șosetele nu știu să vorbească. Dacă te uiți mai atent, s-ar putea să le vezi sentimentele ceva mai clar.
Una dintre șosete era roșie, iar cealaltă era gri. Fiecare șosetă își pierduse perechea în mașina de spălat, pentru că mașinile de spălat sunt niște monștri siniștri, cam uriași de felul lor, asta dacă le compari mărimea cu două șosete. Când nu te uiți și nu te-aștepți, te lasă fără șoseta pereche. Așa spun legendele, deci trebuie să fie adevărat.
A doua zi din ca niciodată, cele două șosete au fost purtate, amândouă în același timp, de aceeași persoană. O fetiță pe nume Ljuba. Se poate să fi fost din greșeală, dar ce frumoase coincidențe sunt greșelile. Astfel, cele două șosete au putut să meargă împreună în parc, să se joace cu alte șosete, de diferite mărimi și culori. La un moment dat s-au și atins, poate din greșeală, dar ce mai sunt greșelile, dacă nu sunt drăguțe, în ziua de azi?
În seara lui ca niciodată, cele două șosete au ajuns ostenite acasă, au fost scoase din picioare și puse în coșul de rufe, făcute ghem, una în cealaltă, fără să fie întrebate dacă le place sau nu. În fine, cine are timp să stea să pună întrebări unor șosete, nu-i așa? Stând ele înghesuite cu celelalte rufe, au avut timp să se uite și mai atent una la cealaltă, iar șosetei gri începuse să i se aprindă călcâiul după șoseta roșie.
În a treia zi a lui ca niciodată, cele două șosete au privit una spre cealaltă. Știau că urmează una dintre cele mai mari încercări ale vieții lor. Se vedea clar acest lucru, după urmele de praf de pe tălpile lor.
O clipă de liniște, apoi o furtună îngrozitoare și valuri asurzitoare au învolburat totul în jurul lor, aruncând în diferite colțuri ale lumii toate rufele nespălate din zilele ce-au trecut. Apoi un vârtej incredibil și amețitor, cu un zgomot cutremurător, a făcut ca tot universul să se rotească nemaigândit. Apoi s-a făcut iarăși liniște.
Totul a durat o oră și treizeci și nouă de minute, dar a părut o veșnicie.
Pe aceeași sârmă, ca în prima zi, a fost așezată șoseta roșie. Nu o să uite niciodată momentul în care, după toate rufele care urmau după ea, șoseta gri nu apărea deloc. Îi venea să se arunce de pe sârmă de tristețe și apa nestoarsă din ea avea gust de lacrimi și singurătate.
Apoi, aproape în ultimul moment, a apărut. Dar nu mai era deloc aceeași șosetă și nu va mai fi niciodată. Pentru că, vedeți voi, dragii mei, după cea mai grea întâmplare din viața lor, poate ați fost neatenți în privința culorilor. Șoseta gri s-a ținut atât de strâns de perechea ei, încât s-a înroșit cu totul.
Acestea a fost povestea mea mică, doar cu două șosete, poate o să vă prindă bine când o să fie Dragobete.
