Se zice că e bine și e sănătos la minte și la corp ca o dată pe an să mergi la cel puțin un festival de muzică, chiar dacă nu-ți spune cineva să faci asta. Și nu să te duci să vezi care mai e trendul în costume de baie cu cizme, că anul ăsta nu a fost cazul. E mai mult pentru a lua pulsul libertății.
O să încep mai întâi cu chestiunile sufletești, pentru că sunt cele mai faine și mai naturale piese de intro, mai ales la abia o zi după terminarea festivalului.
Electric Castle este pentru mine o lume care nu prea are legătură cu lumea în care trăiesc. Adică, dacă e să folosesc o vorbă auzită recent auzită la un puști de liceu care agăța altă puștoaică de liceu, “call me visător”, dar e un tărâm în care aleg să fiu deja de cinci ani de zile și repet lucrul ăsta cu mare drag de fiecare dată. E acel je ne sais pais quoi care îmi dă atât un vibe blajin, de țară (sunete de găini cotcodăcind și o capră behăind) combinat cu muzica și atmosfera care îmi plac și care mă atrag, cât și rupere de lanțul gri al Bucureștiului (mașini, noxe, tot ce vrei). De obicei, un festival de muzică pentru mine e ca o săritură cu trambulina până la cer, unde-mi las amarul, tristețea, apoi mă întorc, trântit și tolănit, pe plapuma unei fericiri destul de dorite. Cu foitajul cu cârnat alături și o bere Csikisor la doză, uitându-mă cu admirație și groază la cei care se dau cu praștia aia mare din festival.
Electric Castle nu e numai despre muzică. E despre frumusețea dintr-un haos pe care chiar tu îl vrei și-l conștientizezi cu fiecare părticică. E despre săruturi în buza cortului, înjurături ca la ușa cortului, sete, saturație, lene, relaxare, apoi și muzică, prieteni, draci făcuți și zâne reale. E și despre branduri, love-branduri, oameni celebri, influence, marketing, artă, cultură și vanitate. A fost și despre dezbinare și întârzieri sau tovarăși făcuți pe drum. Cel puțin așa l-am văzut eu anul ăsta. Ca un film povestit prin tehnica telefonului fără fir la capătul căruia răspunde însuși sau însăși God. Niciodată alb-negru, doar în culori care te pleznesc în core și-n hardcore, să te facă să-ți aduci aminte ani la rândul de câte ceva.
A ajuns festivalul ăsta deja la a 7-a ediție, iar eu am prins doar cinci. E bine zis “doar”, sunt puțin trist că nu m-am prins să le adun pe toate la colecție. Mi-am dat seama târziu și poate o să mi-o iert cândva, strângând mai mulți ani. Oare când s-o sfârși? Nu e o întrebare la care aș vrea să răspundă cineva cu un timp finit. Eu propun să fie niciodată.
Două lucruri importante mi-au rămas în minte de la ediția asta. O să credeți că zic ca dintr-o carte, dar o să vă uitați și voi pe filmările de la festival și o să-mi dați dreptate, dacă ați fost deja acolo:
1. Florence Welch aleargă în lungul și-n latul scenei (și cred că, dacă putea, alerga și-n înaltul scenei) și aruncă din sufletul ei, spre public, pumni plini cu iubire care te izbesc prin urechi și-ți vibrează prin piept. Uiți de tot, pentru că vibrează mai tare decât toate alertele de primejdie setate pe volum maxim. Uiți că te-ai certat, că te doare capul, că ți-e foame sau sete, tusea, junghiul, atenția, măslina, uiți că mai ai lume lângă tine și griji. Ce-i aia lume? Uite-te la zâna aia vaporoasă de pe scenă și deschide ochii și mai mult, să prinzi cât mai mult din ea, live. Așa se face, să ai ce da și la urmași, după aia, chiar dacă doar din povești.
2. Behind Blue Eyes cântată de toată lumea de la festival. Marele Cor al Electric Castle-ului cu cea mai suavă piesă Limp Bizkit. Suavă pentru că e mai lentă decât toate celelalte, dar de fapt ea conține mai mult zbucium decât celelalte piese la un loc, dacă stai puțin să te gândești. În momentul ăla nu am stat să îmi adun ideile, că zbieram versurile, fericit că pot face asta.
Ce mi-a mai rămas în cap?
- Ei bine, faptul că am ajuns și de data asta la festival. Mare bucurie, mare emoție, mare parte din laude le îndrept spre Luciana, care m-a făcut să am încredere că vom ajunge și bine a făcut. Dacă nu aveți o Luciana, ar trebui.
- Dansul și muzica lui Elderbrook, sau Alexander Kotz, că așa îl cheamă. Primul concert la care am fost, de altfel, la Electric Castle. Are omul ăsta o energie, ceva de speriat, care s-a și transferat. Foarte frumos.
- Surpriza primei seri – Gryffin. Ascultasem pe net ceva electro-liniștit și nu credeam că o să ne rupem capul așa de tare pe muzica lui, la concert. A fost mai mult drum&bass decât mi-am plănuit pentru prima seară. Plăcut impresionat până la febră musculară.
- Faptul că poți face un buget provizoriu pentru cheltuieli la festival și să-ți dai seama, on site, că s-ar putea să rămâi cu profit. Eu și Luciana nu ne-am plâns deloc de foame sau de sete, cheltuind cam 600 – 700 de lei în toate cele 5 zile de festival, împreună. Doar pe mâncare și băutură, nimic altceva.
- Acest lucru se datorează magazinului Lidl de la care ne făceam provizii atât dimineața, cât și la prânz și seara. Că erau foitaje, ecleruri, salate, wrap-uri cu pui, hering, ape, sucuri, afine etc, ne-am descurcat și săturat cu brio.
- Tot despre Lidl pot să zic că a devenit un lovebrand cum altul nu-i la acest festival. Ajuns a doua seară acasă, m-am întristat că frigiderul nostru nu produce produse Lidl. Măcar ceva de ronțăit, acolo, ceva să aduc la pisici. Nimic. 🙁
- Limp Bizkit se ține bine la concerte. Oamenii mai îmbătrânesc și ei, cam asta au realizat de când mi-au bucurat adolescența, dar i-am văzut pe scenă așa de întărâtați, încât am uitat ce vârstă au.
- CHVRCHES e formația aia din jurul lui Lauren Mayberry, iar Lauren Mayberry e cea mai drăguță solistă vocală care poate alcătui o trupă alături de ceilalți membri de la CHVRCHES.
- Parcă au fost mai puține activări decât anul trecut? Sau nu știu cum să mă exprim mai bine, dar am văzut oameni întristați că nu au câștigat lucruri gratuite atât de mult pe cât se așteptau.
- Acum câțiva ani, când a cântat Alternosfera la Electric Castle, a plouat. Acum nu, iar am fost luați pe nepregătite ca și anul trecut și ne-am luat cizmele cu noi degeaba. Vedeți ce face încălzirea globală din noi, oameni buni? Dacă la Bonțida nu mai plouă în timpul festivalului…
- Zeds Dead a fost motivul ca ziua de joi să fie trăită din plin până la ultimul minut de la Main Stage. Sigur, iar ne-au dat la temelie cu drum&bass, dubstep și ce mai trăpăie ei pe acolo, dar e bine când totul se termină cu durere la tălpi pentru că vrei asta.
- Florence and The Machine este zână reală, cred că e de fapt matrița pentru toate vrăjitoarele bune din lume sau din basme. Exclus să nu mai crezi în povești fantastice după asemenea concert.
- Tommy Cash a reușit să dezbine atât publicul de la festival, cât și internetul de acasă, de pe canapele, de sub păturici. O să spun doar că reacția Electric Castle de pe Facebook a fost una îndreptățită, păcat însă că nu a dat motivul întreg: nu a fost atât de mult vorba despre muzica pusă, cât despre scenele porno bizare puse pe marele ecran de la Hangar, combinate cu maneaua vieții (sau zilelor bune și rele, mă rog).
- Kulturhaus nu mai e ce-a fost, dar Sigma acolo am descoperit-o și poate ăsta a fost un motiv pentru care să mă bucur și mai tare de concert. N-ai mai văzut așa bâțâială pe mine de ceva timp, iar eu nu sunt un tip care să stea pe scaun la muzici.
- Sheffield e ca un fel de Bacău al Marii Britanii, dar spre deosebire de băieții răi din Bacău, din Sheffield vin mulți “bad boys” ai muzicii care a înaintat prin lume. Unii dintre ei sunt Oliver Sykes & gașca lui, sau Bring Me The Horizon, o trupă pe care am descoperit-o în gif-uri de pe Tumblr și pe care am răgușit ceva.
- Subcarpați au venit cu cel mai bun show al lor la Electric Castle. Atât uman cât și vizual, digital. S-a văzut asta în expresiile oamenilor din public, în ochii lor și-n uimirea mulțimii. Jos pălăria pentru niște oameni care, chiar dacă au sumedenii de concerte, nu prididesc să aducă ceva fantastic în concerte.
- Aș fi vrut să stau la tot concertul Danny Bird. Tot rupere de cap, tot drum&bass, dar ce să-i faci? Dacă așa vreau eu să adorm noaptea? Păcat de unul dintre cele două picioare ale mele, că a zis puțin pa-pa, așa că am ajuns mai repede în pat.
- Sper că v-ați pocăit cum se cuvine, pentru că a venit la Electric Castle o combinație de vampir cu Joker, cu android și cu Iisus foarte sexy, ceea ce multe dintre fetele din public și chiar și băieți, nu știu, un prieten, își doreau. Vorbesc, desigur, despre tipul ăla de la standul Coca Cola, avea o carte groasă și citea de zor. Glumesc, măi, normal că e vorba despre Jared Leto!
- Parcă au fost mai puțini influenceri la acest festival și au fost parcă și mai puține fotografii sau boomerang-uri originale per influencer. Se pare că anul trecut le-a luat Sânziana Negru pe toate, bravo ei.
- Oamenii din Bonțida sunt, pentru mulți vizitatori ai festivalului, cam o a doua familie de bunici. Despre acest lucru vom povesti altă dată pe acest blog, iar ăsta chiar e un teaser serios.
- Nu mai știu, mai ziceți și voi.
În această notă pozitivă, adică dau ștafeta și în comentarii (ori aici, ori pe Facebook, Twitter, Instagram, Piața Obor, Sălăjan etc.), trag o mică și subiectivă concluzie:
Electric Castle e despre haosul din frumosul fiecăruia. Știu că e o mică traducere dintr-un mesaj pe billboard-ul principal, dar o să mai adaug că acest haos este fix ce trebuie pentru a te simți mai liber cu demonii și prietenii tăi. Să ne vedem cu bine la EC8.
