grasa, mama si sandviș-ul cel mare

Seară de vară, străduțe care colcăie de căldură interminabilă. Genul ăla de zi în care dacă e să ceri un covrig de la covrigărie, îl ceri mai necopt, că sigur se arde până ajungi să-l mănânci. Nu se mișcă nimic în oraș, nici măcar vreo frunză sau vreo gâză. Iar dacă se aude ceva, e forfota asta de furnici mecanice a orașului, transpirând șoselele ca niște dâre de culoare cu sens unic. Oamenii fără aer condiționat se ceartă cu oamenii care au aer condiționat, nimic nu e în ordine în țara asta. Într-un colț, la umbra unui paltin mic, într-un părculeț, o fată plânge și mănâncă pofticioasă dintr-o șaorma.

Nu știu dacă ați văzut toți Rattatouile. Scena aia în care criticul de restaurante gustă din mâncarea preferată a copilăriei lui și se transpune imediat în fața farfuriei din care mânca atunci când era el mic. Zoom-ul ăla care a venit la timpul potrivit e exact ceea ce m-a dus și pe mine cu zeci de ani înapoi.

Mi-a povestit mama, nu mai știu când și oricum nici nu mai contează, eram mic, aveam ochii mari, eram și netuns, arătam ca un băț de păpădie.

Îmi povestea că atunci când era însărcinată cu mine, mergea într-o zi spre birou cu metroul și a cunoscut o doamnă, nu pot să-i zic altfel decât “grasă”. Pe scaunele alea roșii și zgâriate de vreme, două femei stăteau față în față. Tanti cea grasă mânca foarte cu poftă dintr-un sandviș mare din care se simțeau toate aromele de șuncă, de cașcaval, castraveți plini de suc de castraveți, feliuțe de ridiche, unul dintre “fructele” mele preferate și probabil  ardei din ăia gogoșari, tăiați în așa fel încât să se vadă peste tot care sunt straturile acelui sandviș. O raritate pe vremea comunismului, un motiv de a sta ostentativ în societate și a arăta lumii cât de hrănit ești în comparație cu ceilalți.

Mama, fiind însărcinată, parcă o și văd cu ochii ei mari și căprui. A cerut voie pentru o îmbucătură.

Desigur, pe vremea lui Ceașcă, gestul de a dărui nu a fost mereu același cu rezolvarea temei “primești însutit”. Și nici acum nu e, dar parcă am văzut și oameni mai darnici câteodată. Se gândesc la sufletul omului, în caz de nevoi mai grave încep sa creadă în „112” mai mult… Singura deosebire a anilor ăstora cu anii de atunci e că doamna cea grasă a întors profilul spre mama și a continuat să îngurgiteze cu poftă din sandviș, cu aceeași poftă cu care un leu hămesit își devorează prada după zile întregi de foame. Primul lucru pe care l-a făcut mama a fost să înceapă să plângă, o trăsătură genetică pe care o am și eu la anumite filme sau seriale. Doamna din ecuație a rămas la fel de grasă și neclintită, cu sute de ochi dușmănoși îndreptați asupra ei.

Povestea are totuși un sfârșit destul de fericit. Haios sau nu, mama a ieșit de la metrou și aproape că l-a luat de gât pe primul vânzător de sandvișuri, a mers repede într-un parc, s-a așezat pe o bancă și a început să mănânce, plângând cu sughițuri.

Aici, la umbra unui paltin drăguț, m-am întors prea mult în timp. Chestie de morală și de dăruit, atunci când vezi că e nevoie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.