Pe Ministrul de Chitanțe nu ştim cum îl cheamă. L-ar putea chema Semnărescu, Parafovici, Barterini sau ceva care se termină în „zovenescu”, nu prea ştiu nici eu de ce. Pe Ministrul de Chitanţe l-am pus într-o cameră cu birou din care nu iese niciodată, pentru că el nu trebuie să râdă sau să plângă, nici nu trebuie să vadă alte lucruri decât mormanul de chitanţe în care e afundat. Ministrul de Chitanţe trebuie să îşi caute umbra prin mormanul de bucățele de hârtie de importanță majoră în schimbul de bani sau bunuri. De sub morman nu trebuie să i se mai vadă deloc picioarele. Un noian de alb cu urme de cerneală, de tuș de ștampilă și de semnături cu stilou arătos sau pix albastru de la Bic. Cu cât se mișcă mai mult, chitanțele îl aduc din ce în ce mai mult către fundul grămezii. Iar acum ar trebui să ne imaginăm că Ministrul de Chitanţe se vede doar până la mijloc.
Dacă ar fi zgomote s-ar auzi doar un scârţâit, de la vârful de pix sau de stilou atunci când are cerneală. Şi multe păcănituri de lovituri de ştampile. Depinde de cât de urgentă e aşteptarea, păcăniturile se pot auzi mai încet sau mai tare.
Ministrul de Chitanţe nu e trist. El are prieteni şi prietene. De exemplu, azi vorbeşte cu Betina de la Electrificări, cineva a pus o sumă greşită şi totul a trebuit refăcut pe toate chitanţele care însumau valoarea originală. Betina are o atingere uşoară, de aceea atunci când scrie pe chitanţe, Ministrul de Chitanţe foloseşte întotdeauna stiloul şi-l unduieşte încet din vârf pe bucăţile de hârtie, ca şi cum i-ar zgâria încet pielea ei moale de pe spate, fix lângă omoplaţi, acolo unde e chitanţa mai întinsă. De plăcere, crede că şi ei îi place. Iar Betina îi trimite mereu chitanţe în plicuri albastru-deschis, cu indigo care „merge”.
Mai devreme a vorbit cu Mirel de la Fabrica de Dulceţuri, cineva i-a scris pe câteva sute de produse un titlu de dulceaţă greşit. Cine să mai cumpere Duceaţă? Cine e Duceaţă? Să fie, domnule, atenţi, că de-aia sunt plătiţi. Acum, chitanţele foiesc şi se arcuiesc, pentru că Ministrului de Chitanţe nu-i prea place de Mirel. Deunăzi, Mirel îi şoptea Betinei, nici nu ştiu cum s-au cunoscut, dar aşa merge povestea, lucruri înghesuite cum numai el ştia să îndese în borcanele alea ale lui. Betina de la Electrificări începuse să vibreze toată, se vedea din scrisul ei că mâna îi tremură de fiecare dată când Mirel îngroşa în chitanţele lui toate L-urile şi B-urile. Îi venea să-l înjure pe Mirel şi să pună un semn distinctiv acolo pe chitanţele lui, să nu se mai trezească nemernicul să mai zică ceva.
Scârţâit înteţit. Scrâşnit de uşă. Ministrul de Chitanţe ridică speriat ochii. În toată liniştea asta care a durat 20 de ani de când a lucrat aici, nu s-a întâmplat nimic care să facă un altfel de zgomot în camera plină de chitanţe din care acum se vedea doar de la mâini în sus. Uşa fiind deschisă spre dreapta, vedem cum capul lui se îndreaptă spre stânga, temător de noutate.
Nu se întâmplă nimic. Stând aşa, cu capul mirat în stânga şi cu sprâncenele ridicate, 5 minute fără să facă nimic au trecut pe nerăsuflate. Întreaga viaţă a Ministrului de Chitanţe putea fi scrisă pe o bucăţică de hârtie şi totuşi, dacă ar fi fost ultimele clipe ale vieţii lui, bucăţica aceea de hârtie ar fi fost cel mai de preţ lucru, pentru că de acolo am fi putut şti cum îl cheamă, să putem să-l identificăm după.
Foşnit. Nici măcar nu-l mai aude, cuprins acum de luat la rost câte chitanţe pentru Mirel au mai rămas. Pocneşte tare, nervos, iar rapiditatea cu care vrea să recupereze timpul pierdut îl face să sune ca un tren ce se apropie de gară.
Prin uşa întredeschisă veni brusc un şuierat puternic şi un vânt grozav începu să pună stăpânire pe cameră. Chitanţele începură să se ridice fremătând. Mii de chitanţe aranjate atent pe categorii, pe date şi chiar alfabetic voiau acum să se bată cu aerul care tocmai le tulburase liniştea şi nu câştigau deloc. Ministrul ridică mâinile în aer! Neputinţă! Grozăvie! Un vuiet de cataclism ridică tot ce îl înconjura de la pământ până în tavanul camerei şi apoi, cu rotocoale dure, punea totul la pământ cu un plesnit puternic. Până şi pixul Bic şi stiloul cu care îi scria Betinei s-au strâns înghesuite unul în altul, legându-şi destinele pentru ultimele clipe. Ca un alt personaj în această cameră singuratică, vântul pocnea totul în cale, iar pielea albă a Ministrului se înroşi în partea dreaptă a obrazului stâng, fix lângă buze. Trosni, speriat, tocul biroului şi căzu la pământ, să treacă urgia.
Încetul cu încetul, viscolul din cameră plecă, lăsând în toată camera o ninsoare ce se putea vedea nemaipomenit de la o fereastră, dacă acea cameră ar fi avut ferestre. Întins, spăşit şi cu singura lui vestă tremurând din încheieturi, Ministrul ridică ochii în cea mai spectaculoasă întâmplare prin care tocmai a trecut şi începu să se scarpine în cap, după ureche. Acolo găsi, cald, cel mai simplu şi mai uşor lucru care îi putea alina suferinţa unui Ministru de Chitanţe din zilele lui. Un bonuleţ.
Se uită la el pe faţă. Cifre, numere, o dată, un titlu, probabil firma care a făcut acest bonuleţ. Un TVA. O cutie de ciocolată, liniuţe, preţ, două pahare goale, liniuţe, preţ şi un Răstolnicov de acum 20 de ani, liniuţe, un preţ prea mare.
Pe dos, un scris de om, cursiv şi coerent, aşa cum numai Ministrului îi place să fie. Nu de la medici, nişte netoţi fără inimă care învârt inimi pe degete. Culmea, cu un B mai gros decât îi trebuie unui B şi un L mai forţat decât ar trebui un L să fie. „Bucură-te de ea. Lasă tot şi bucură-te de ea. Te aşteaptă azi la ora 4 şi un sfert, colţ cu Lizeanu.”
Întoarse iar bonul pe faţă. Într-un colţ, pătrăţos… „Fabrica de Borcane de Dulceaţă”.
Ultima scenă. Răvăşite în toate părţile, mii de chitanţe îşi aşteptau un nou stăpân, singur ca şi ele, iar un stilou dispăruse. Lângă bonul pe care scria citeţ cu B-uri şi L-uri îngroşate, o foaie cu o demisie fericită se întâlnea în numai cinci minute cu o chitanţă de la Electrificare.
