Hai să scap de fumul de țigară din cafeneaua asta, mi-am zis, și am pornit în pas leneș spre parcul Cișmigiu, pe acolo pe unde se scutură dudele și mirosul de pe asfalt, ăla de tescovină adâncă și apăsată ca marginea unei distilerii din Vaslui, se ia la trântă cu mirosul de “guano de guguștiuci” de pe bănci. O tanti în costum verde își face de cap cu un furtun cu apă rece și udă vegetația uniform și de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos. Am eu o amintire cu schema asta, aveam când eram mic o carte care se numea “Lumea Animalelor”, iar la imaginile ilustrate cu diferitele lighioane numai așa puteam să mă uit, altfel nu corespundea imaginea cu textul.
E bine pe aici, e aer curat, am scăpat de mirosul de țigară și mi se umplu nările de mireasmă de sicomor și de mirosul brunetei care citește în poziția lotusului, pe o bancă, “Plexus” al lui Miller. “Când citesc o carte și dau de pasajul minunat, pur și simplu închid cartea. Nu mai citesc nimic, mă duc să mă plimb. Nu mi-a plăcut niciodată să ajung la sfârșitul unei cărți, întotdeauna tărăgănez sentimentul ăsta de sfârșit,trag de el până nu se mai poate. Dar de fiecare dată când dau de un pasaj frumos, închid cartea și plec încotro mă duc pașii. Fie ploaie, lapoviță, ninsoare, gheață, ies, plec, mă plimb, mestecând ce-am citit.” Nici nu știu dacă e bine ce mi-am adus aminte. Asta e. E frumoasă când citește. I-am zis Ramona, Are clavicule întortocheate pe gât și o șuviță de păr îi stă la încheietura claviculelor, s-o gâdile.
Mai încolo, un bătrân cântă ceva despre soldați plecați la război. Despărțirea de părinți, despărțirea de iubită, frica neîntoarcerii și de o parte și de alta, fereastra și mâna întinsă către golul lăsat de omul care a plecat. Mi se pune un nod în gât, nu știu de ce sunt oamenii ăștia în parcuri, să te întristeze. Dar poate că-l ajută și pe el ceva de își suflă amarul la iarbă verde.
Dincolo, un cocostârc de băiat cu cărare pe mijloc, cu ochelari groși cu ramă groasă își desface un sandwich și molfăie serios, ca și când și-ar citi dizertația. Miroase a vară și a salam cu soia. Prin priviri i se citește sănătatea bio ca un fund de purceluș spălat la duș și uscat cu foehn-ul. Sunt sigur că acasă bagă slană cu ceapă, se vede că a crescut la bunici după cicatricile de pe mâini. Sau o fi el mai împiedicat din naștere, făceam și eu pe detectivul.
Un bărbos cucerește o fătucă de vreo optsprezece ani cu accent de Ardeal împrumutat de prin vreo facultate din București. “Imi place când te uiți în altă parte, mă. Ești minunată din profil, mă.” (ce-i ăsta, Mărgelatu’?) Ea se îmbujorează toată și-l privește cu ochi mari, de mâță care îți cere sufletul condimentat cu ciucurei de bacon.
Doi copii, o fătucă și un băiat, și-au luat inima în dinți și își măsoară înălțimea la placa aia de măsurat înălțimea. Mai au puțin și se iau la harță de la un milimetru și jumătate. Ca întotdeauna, femeile au dreptate și băiatul rămâne spășit, dând din lopățica lui prin țărână.
O rață colorată își face prezența auditivă ceva mai încolo, prin lacul ăla cu lebede și cu rațe. Acolo e mai mult o baltă decât un lac iar apa mi se pare puțin sau spre deloc schimbată cum se cuvine, cred că mai mult se strânge de la ploaie. Are un iz de stătut, iar lebedele nu se mândresc prea mult cu treaba asta. O broască își prăjește picioarele într-o pată de soare. O fată cu ciorapi până în genunchi își face selfie. Probabil și-a vopsit unghiile proaspăt, i se văd toți sânii în poză. Un cățel alb cu o lesă albastră se uită la ea dând capul într-o parte, mirat. Excepțională imagine.
Doi tineri își beau cafeaua pe pajiște, aproape de lac. Se uită la bărci și la vară, stau tolăniți studențește pe gențile lor de școală și se gândesc la nimicuri. El îi spune verzi și uscate, ea soarbe din cafea și se uită foarte french la el, de parcă: “Hai, fă-mă să-mi pese în următoarele două secunde”, iar el îi unge pe feliile de gânduri diferite versuri sau cuvinte auzite prin cărți care pe ea o lasă rece. Mai bine “Sexus” de Miller decât “Acuarela” lui Minulescu. Puțin știau ei că la câțiva centimetri de ființele lor băutoare de cafea privea spre nenumăratele nimicuri și un răhățel de câine care nu a fost strâns cu punga. Nimic nu e îngrijit, dar parcă toate se potrivesc.
Eu îmi sorb ultimul aer curat din sicomorul cel mare al Parcului Cișmigiu și mă duc spre bibliotecă, să beau o bere cu un prieten imaginar dintr-o carte despre un accident. Salut, Matei.
